O zi cât o viață de… tânăr

Maria-Ioana Sânpetrean, Liga Studenților din Cluj,

participantă la Pelerinajul Tinerilor cu Bicicleta

din Cluj-Napoca la Mănăstirea Nicula,

47 km, 16 aprilie 2016

E uimitor cum un pelerinaj cu bicicleta devine un scurt metraj al vieții tale!

Mi-am dorit foarte mult să pedalez distanțe lungi. Și cred că această dorință se traduce prin nevoia de a ieși din mediul meu de confort, un mediu artificial, zgomotos și poluat și de a-mi oferi un răgaz de TĂCERE, de a mă îmbăta în tihnă de frumusețea naturii și a lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, această dorință ascunde și nevoia de a mă lucra prin provocarea limitelor fizice și psihice.

Ideea pelerinajelor cu bicicleta ale ASCOR-ului m-a încântat de la început! Procrastinarea scade însă realismul și crește doza de iluzie din viața noastră: ,,Mai aștept să-mi iau bicicletă. Dar parcă mi-ar trebui și un ghiozdan. Of, nu am teniși care să se potrivească cu fusta… Dar, nu sunt bine echipată… Of, acum nu am timp să merg, nu e bună perioada, nu e bună vremea de afară. Dar cine mai merge? Mai cunosc pe cineva?… Lasă, nu mă duc de data asta, data viitoare!”. Cam pe baza acestor gânduri și frământări superficiale luam eu decizia de a merge sau nu într-un pelerinaj (mai simplu și mai scurt spus: cum arăt și cum mă îmbrac este mai important decât ceea ce fac, cum fac și ce folos am după ceea ce fac!). Așa încât Pelerinajul de la Nicula a fost primul în care am fost cu bicicleta! Da, într-adevăr rușinos!

Cum am ajuns de fapt să merg? Simplu: era MUSAI. Era pelerinajul TINERILOR (și mă încadrez la această categorie) și era pentru Maica Domnului!

M-am înscris să merg pe jos. Știindu-mă că am rezistență bună, nu mi-am pus problemă de oboseală sau neputință (de altfel am mai parcurs distanțe foarte lungi pe jos, până atunci). Dar, parcă nu îmi ajungea. Decizia mea, nu mă împlinea. Voiam să mă depășesc, să îmi calc comoditatea și confortul în picioare și cumva să rup toată lenea în care m-am învelit și caut să mă învelesc mereu. Această NEVOIE a fost mai mare decât toate frământările superficiale pe care le am mereu. Așa că am împrumutat o bicicletă, o cască, niște teniși și un ghiozdan. Și așa neasortată și foarte dezordonată, am plecat! Și îi mulțumesc Maicii Domnului că am făcut așa! Nu am intuit nici o clipă că o călătorie cu bicicleta de 50 de km poate deveni la o scară mai mică o trăire a întregii vieți și a oricărui lucru pe care ți-l propui să-l faci!

Să mă explic:

• Traseul propus îmi era necunoscut. Știam doar punctul de pornire și unde ne dorim să ajungem, cum se întâmplă de cele mai multe ori în viață.
• Cei cu care călătorești sunt importanți: ne încurajăm reciproc, râdem și împărțim lucrurile, ne ajutăm, ne rugăm unii pentru alții. Totuși, acestea (cu excepția rugăciunii) se întâmplă mai mult în pauze, deoarece călătoria, ești NEVOIT să o faci singur: ești tu cu gândurile și frământările tale, tu cu neputințele tale. Nimeni nu poate pedala în locul tău sau să te împingă de la spate sau să te tragă din față. Trebuie deci să te depășești: să te concentrezi și să dai tot ce poți ca să faci față efortului, să te ții de grup, să nu rămâi în spate. De fapt, e exact ca în viață, tu ești dator să-ți trăiești viața, dar asta nu e așa de la sine, ci prin efort constant și susținut atât fizic, dar mai ales sufletesc.  
• Bicicleta (calitatea materialelor din care e făcută, accesoriile pe care le are, cât de performantă și modernă e) să spunem că este un indicator al calitățile tale – fie că ai împrumutat-o (deci le-ai moștenit, nu ai avut vreun cuvânt de zis în alegerea lor), fie că ți-ai cumpărat-o, fiind a ta personală (deci ți-ai muncit calitățile, mai mult sau mai puțin). Te ajută foarte mult în călătoria ta. Parcurgi distanța mai repede, altfel ar trebui să mergi pe jos. Dar trebuie să știi cum să o folosești, când să schimbi vitezele în funcție de declivitățile drumului, cum să îți fixezi scaunul – detaliu important pentru a reduce din efortul picioarelor, cum să remediezi defecțiunile apărute – și pentru asta trebuie să fii pregătit, cu diferite instrumente, dar și cunoștințe. La fel e și în viață, Dacă știi cum să îți lucrezi calitățile, cum să le gestionezi și cum să le crești, îți aduc mult folos ție și celorlalți și îți bucură și îți ușurează viața.
• Drumul și vremea sunt la fel de imprevizibile ca și viața. Urcarea unei pante îți lucrează voința, ambiția și stăruința. Reușita de a ajunge în vârf crește stima de sine, satisfacția. Coborârea rampei este o adevărată vacanță :)! Traficul crește șansele de accidente, dar rugăciunea te ferește de acestea. Soarele te încălzește, vântul te răcorește, iar muștele care îți mai intră în gură sau ochi, îți amintesc de întâmplări neprevăzute, nedorite din viață, care te clatină puțin și te scot dintr-o logică păguboasă a gândurilor și te îndeamnă din nou la rugăciune.
• Pauzele sunt momente de reorganizare a dozei de energie. Nu ai vrea neapărat să întârzii cu ele, deoarece aștepți să ajungi cât mai repede la DESTINAȚIE, pentru că intuiești BUCURIA și oboseala cea bună de la final! Pentru mine, pauzele au fost puținele momente de socializare pe care le-am avut, în rest mi-am impus TĂCEREA. Aceasta pentru că eu sunt o fire foarte volubilă în vorbire, sunt extrovertită și de cele mai multe ori mă risipesc prin abundența și exuberanța cuvintelor, a gesturilor. De multe ori mi se pare că sunt un măscărici sau un clovn. Uneori ajunge să mă obosească propria mea fire, propriul meu mod de a fi, de a comunica și a relaționa cu ceilalți.
• Căștile – pentru mine au fost foarte importante. Am ascultat pe tot parcursul călătoriei exegeze la facere, predica din câteva Duminici și alte discuții pe care Părintele Ciprian le-a ținut la Bisericuța Studenților din Hașdeu și la care eu nu am reușit să ajung. E uimitor cum multe din explicații se potriveau perfect și explicau în detaliu stările prin care treceam în timpul călătoriei, în timpul efortului. În acest mod, ascultând explicații despre Maica Domnului și Domnul Iisus Hristos, încercând să spun rugăciunea și pedalând, am reușit o diferită relaționare și comunicare cu cei din jurul meu și cu toți cei din sufletul meu.

Pentru mine acest pelerinaj cu bicicleta a fost un act de curaj și ambiție! Am dus până la capăt o luptă! Da, la final eram toată roșie, transpirată și ostenită. Am urcat ultima pantă spre Mănăstire, mai mult pe jos decât pe bicicletă. Dar sunt tare fericită că am rămas în cursă și nu am abandonat! Nu am mai parcurs niciodată o distanță atat de mare cu bicicleta și nu am mai făcut un traseu cu atâtea pante. Nu am făcut nici o pregătire înainte, nici măcar nu am fost adecvat echipată. Deci am pornit la luptă total nepregătită! Și mai ales cu antecedente în ceea ce privește amânarea și renunțarea la lucrurile pe care mi le propun! Dar Maica Domnului mi-a ajutat și am reușit. Bucuria de la final a fost atât de copleșitoare, încât în fața Icoanei Maicii Domnului am izbucnit în lacrimi, simțeam cum mi se înmoaie sufletul împietrit. Și asta nu e puțin lucru!

A doua zi nu am simțit decât bucurie în suflet! Nici urmă de febră musculară, durere la picioare sau oboseală. Doar zâmbete și voie bună!

Cred cu tărie că Maica Domnului a personalizat acest pelerinaj pentru fiecare dintre cei care au participat la el, astfel încât să ai maximum de folos duhovnicesc pe care îl poți duce la momentul respectiv. Roadele le culegem în August, de Adormirea Maicii Domnului!