Eram teolog şi stăteam în preajma Sfintei Parascheva, mai ales în zilele de dinaintea şi de după hramul ei sfânt. Îmi plăcea să stau noaptea la raclă şi să văd mulţimile de pelerini, care după ore multe de stat în frig şi ploaie, se plecau cu iubire şi cutremur la trupul firav, sfânt şi feciorelnic al Cuvioasei.
Aveam o prietenă, pe care o iubeam mult, dar amândoi ne făgăduisem curăţia până după nuntă. Totuşi, din focul tinereţilor, eram din ce în ce mai aproape de păcat, aprinzându-ne unul de altul ca două focuri.
Într-o noapte, fiind la Sfânta, era 12 octombrie, înaintea hramului ei, priveam mulţimile de pelerini şi ajutam pe cei bătrâni sau cu copii în braţe să se închine. Valuri imense de flori erau sortate pentru a fi dăruite închinătorilor, împreună cu o bucăţică de vată sfinţită.
În spatele raclei, jos, am dat peste o bătrânică foarte slabă, de o nobleţe naturală, cu o profunzime în ochi greu de descris. Era înaltă, iar trupul ei avea o svelteţe neobişnuită. Avea o haină lungă, cenuşie, până la pământ, foarte diferită de ceea ce se poartă acum.
M-a privit atent, a zâmbit şi a zis: „Nu strica darul fecioriei şi al preoţiei, pentru care te-ai născut. Ştiu că este greu. Dar prin rugăciune, vei birui”. Spunând acestea, mi-a dat un trandafir roşu, de o frumuseţe fără de seamăn şi mi-a zis: „Păstrează preoţia în sufletul tău”.
Am mulţumit, dar aveam cumva revolta cum de această bătrânică ştie ce pericole mă pasc. Stânjenit şi mirat, am privit la trandafirul roşu din mână şi când mi-am ridicat privirile către ea, dispăruse.
Am căutat-o peste tot, am întrebat fetele care sortau florile şi busuiocul de o bătrânică înaltă şi nobilă şi ele mi-au răspuns că nu au văzut toată ziua vreo bătrânică cu astfel de semnalmente. Eu cred că era Sfânta Parascheva. După vreo doi ani am primit darul sfânt al preoţiei.
Pr. T.
Din cartea „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva – Mărturii ale închinătorilor”, edit. Doxologia, 2011, pag. 129-130.
